Roger Waters - The Wall - Paris 2011 - Impresii de la concert

N-am fost la Paris sa vad turnul, am fost sa vad zidul! Bineinteles ca m-am bucurat din plin si de oras si de vacanata dar asta a fost motivul principal al calatoriei.

Aaa.. doua cuvinte despre parizieni: mereu am auzit ca sunt ingamfati ca nu vorbesc engleza din orgoliu, ca sunt nationalisti etc. Impresia generala pe care mi-am facut-o despre ei intr-o saptamana cat am stat acolo este ca sunt foarte sociabili, amabili, foarte fancy, extravaganti, inteligenti si nu vrobesc engleza pentru ca le place foarte mult limba lor. Exagereaza culturalizand aproape orice, dar sunt foarte deschisi.

OK. In adolescenta acum vreun deceniu jumatate am ascultat The Wall-ul pentru prima data la recomandarea lui Sorin si albumul asta m-a cucerit pe loc. Si acum imi suna la fel de genial ca si atunci. Mereu mi s-a parut ceva extraordinar de familiar in linile melodice. Mi se pare ca este unul din cele mai bune albume scrise vreodata. Bineinteles cand am vazut filmul la video pe vremea aia am ramas masca, construiam si reinterpretam gesturi, scenarii, simboluri din film. De-a lungul timpului a devenit un adevarat ritual sa vad filmul asta la fiecare cativa ani mereu sub influenta alcoolului dar mai ales sub influenta vicioasa a muzicii. Da … buna asta, muzica e un viciu!

Cand am aflat anul trecut ca Waters va face un turneu care se numeste The Wall Live m-am hotarat instant sa merg. Asa ceva se prinde o data la o suta de ani! Cine era mai potrivit sa cante povestea zidului (sau mai bine spus sa-si spuna povestea zidului), decat insusi Domnul Roger Waters. David Gilmour nu l-a insotit in turneu, dar a participat cu el la un concert din Londra. Am mai tras cu ochiul ici colo pe youtube cand a inceput turneul, dar nu mai mult de cateva zeci de secunde, pentru ca nu vroiam sa stiu dinainte tot ceea ce se intampla. Ma luau toti fiorii numai cand vedeam putin din show si ma gandeam ce ma asteapta. Prin media era descris si considerat cel mai important show din istoria rock-ului in care se folosesc efecte speciale de ultima tehnologie si in care desfasurarea de forte este coplesitoare. Ma intreb, cum o chestie atat de personala a lui Waters a devenit inca de la inceput ceva atat de mare si atat de comercial? Prin urmare biletul nu a fost deloc ieftin, de la 60 de euro la cateva sute chiar pana la peste o mie de euro, unele site-uri scotand bilete la licitatie si speculand cat se poate de mult diferite locuri si pozitii pe stadioane mergand pana la preturi ridicole. Dar cum as fi putut vedea acest show de pe scaun? Si de unde l-as fi putut vedea cel mai bine decat de pe gazon alaturi de cea mai infalcarata galerie… Si cum cele mai ieftine si cele mai multe bilete se vindeau pe gazon, fara locuri si privilegii costisitoare si inexistente, direct in fata scenei in picioare, cea mai buna pozitie pe care o poti avea la un concert, normal ca la gazon am si luat. Asa ca in vreme ce sute de site-uri speculau si licitau cat mai sus bilete ca la bursa, pe site-ul oficial se gaseau cele mai ieftine bilete… cele mai convenabile fiind in cel mai bun loc, pe gazon in fata scenei.

Offtopic vreau sa atrag atentia asupra site-urilor firmei euroteam care apar peste tot pe net si care a vandut bilete la pret triplu si care in nenumarate cazuri nu au fost livrate niciodata. Niste prieteni au platit biletele si au mers pana la Praga, fiind amanati pana in ultima clipa. Nemaiprimind biletul, au fost nevoiti sa cumpere de la speculantii de la intrare. Din review-urile de pe net citesc ca firma asta da tone de tepe prin toata Europa si totusi continua sa functioneze.

Asa ca, cea mai buna si sigura varianta ramane intotdeauna site-ul oficial de unde am imprimat pe loc biletele cu care am intrat fara nicio problema. Am ales Parisul pentru ca era cea mai ieftina varianta cu bilete de avion low cost la momentul respectiv si pentru ca este un oras in care mereu am vrut sa ajung avand mai multe obiective precise. Impreuna cu prietena mea si cu inca un prieten am avut o vacanta aproape perfecta dominata de ‘concertul vietii’ … concert de povestit nepotilor.

Am localizat stadionul Bercy si ne-am luat un avans de mai multe ore sa savuram atmosfera evenimentului. Dupa ce ne-am umplut ghiozdanele de steaguri si tricouri la preturi specifice unui eveniment, in fond, comercial, am fost nevoiti sa consumam din berea de 4,5 euro (pret mediu pentru localurile din Paris), produs pe care in toata vacanta am cheltuit aproape jumatate din proviziile financiare costandu-ne mai mult decat mancarea.

Asteptarea a fost interesanta povestind si socializand cu oameni veniti din diverse colturi ale lumii pentru acest eveniment. Am ascultat un playlist interesant dominat de piese Bob Dylan aplaudate de public si culminand cu imnul international al anarhistilor, Imagine, fredonat in cor de aproape toata audienta. Pe scena mai multi oameni aranjau si pregateau discret instrumentele printre care sunt sigur ca am distins si silueta lui Waters, iar in mijlocul scenei in fata era infipt de paza un manechin din brigada ciocanelor. In dreapta si stanga scenei apareau mai multe straturi de caramizi imense care conturau zidul.

Si in sfarsit incepe show-ul. Se sting luminile, toata lumea tace si se uita spre scena. Ritualul zidului incepe. Pe scena intra 2 soldati din armata ciocanelor care tin ca ostatic papusa Pink condamnata in maini. Semana foarte bine cu papusa desenata din The Trial. Se recita sentinta lui Spartacus. Papusa ridica capul si confirma: I’m Spartacus, urmata de o alte exclamatie I’m Spartacus, si de alta, si de alta, iar in scurt timp toata multimea, tot publicul incepe sa strige I’m Spartacus! I’m Spartacus! Papusa este aruncata pe scena de cei 2 soldati si se aud acordurile din Outside the Wall. Deodata scena se aprinde, intra puternic piesa de deschidere In the Flash, explozii, soldati cu steaguri, solemnitate, totul e rosu iar semnul ciocanelor incrucisate apare imens si survoleaza impunator scena. Domnul Roger Waters apare si saluta publicul care urla intens si incepe sa-si cante discursul … So ya, thought ya, might like … to go to the show … piesa geniala de deschidere a albumului si show-ului in care se va canta povestea construirii zidului. La sfarsit rafale de artificii, piesa este ovationata puternic si showul poate incepe. Sunetul? Impecabil. Efectele? O adevarata tehnologie.

The Thin Ice. Intr-un cerc imens apar date si poze ale unor persoane care au murit in mai multe razboaie.. al doilea razboi mondial, razboiul din Iraq sau la 11 septembrie, iar spre sfarsitul piesei se deruleaza liste intregi care nu se mai termina. Probabil pe undeva or fi aparut si datele tatalui lui Waters dar ulterior am inteles ca fanii au trimis nenumarate fotografii si date ale celor pe care i-au pierdut in razboaie, civili sau soldati. Apoi pe fiecare caramida apar proiectate nenumarate chipuri incepand deja Another Brick in the Wall Part I. Pe ecranul rotund si imens de pe scena sunt imagini sugestive cu copii care si-au pierdut tatii in timpul razboaielor.

De la inceputul show-ului regulat mai este adugata cate o caramida, si inca una, si inca una … All in all it was just a brick in the wall … Se sting toate luminile, se aude celebrul elicopter si nu se vede decat reflectorul care se plimba si parca cauta sa identifice pe fiecare spectator din multime. Astept sa ajunga si la mine. You! Vocea recunoscuta ascutita si taioasa care mie imi trezeste nenumarate amintiri frustrante din copilarie si din scoala: Yes You! …. reflectorul se plimba, ajunge si la mine. Stand still laddy! Ma conformez. Da, The Happiest Days of our Lives. Undeva din intuneric apare memorabilul schoolmaster sub forma unei papusi imense cu fata de ciocan si care priveste si se misca amenintator. Sunt 4 momente in The Wall care mi se par geniale si imi plac cel mai mult. Primul este celebru Another Brick in the Wall Part 2. Pe scena apare un grup de copii care incep sa cante in corul antologic: We dont need no education! Diverse mesaje simbolice sunt proiectate pe ecran si zid: Ciocanele, Capitalism, iBelive, Trust Us … si unul foarte sugestiv care mi-a ramas in minte: Fear Builds Walls!

Momentul se termina si Waters saluta multimea: Bonsoir Paris! incearca sa spuna ceva in franceza dar nu prea ii iese asa ca intreaba.. is that french? Rasete. Anunta ca va folosi pentru urmatorul cantec, Mother, imagini de acum 30 de ani cand impreuna cu fostii camarazi din trupa au facut niste show-uri in Londra. Inarmat cu chitara, canta acustica Mother,in timp ce in spate pe ecran si pe pereti sunt proiectate aceste imagini. Caramizile sunt adugate incet, incet, zidul continua sa se contruiasca pe parcursul concertului incet, dar sigur fiind deja zidit pe o mare suprafata a scenei … mama’s gonna help build the wall. Mesajele curg pe zid printre care si… ‘Big Brother is Waching You’.

Goodbye Blue Sky. Zidul a devenit deja destul de solid. Cerul e proiectat pe el si arata destul de innorat. La fel ca animatia din film, avioanele impanzesc cerul si toata arena. Din avioane cad diverse simboluri rosii: cruci, secera si ciocanul, dolari si alte simbolori nationaliste, corporatiste si religioase, acestea din urma aducand nenumarate constroverse de-a lungul timpului, multi interpretand gresit steaua lui David aruncata din avion ca avand semnificatii antisemite. Waters a raspuns ca e doar o critica adusa politicii Israelului fara a fi antisemit.. cica e ca si cum daca ai critica politica Statelor Unite ai fi anticrestin. Si in media nu se mai termina controversele. Caramizi sunt adugate mereu si zidul creste. Ideea ramane aceasi: este un cantec anti-razboi, eroii sunt o moneda de schimb pentru interese finaciare, religioase si nationaliste. La urma urmei, granitele sunt ziduri. Nu degeaba au cantat The Wall-ul la darmarea zidului Berlinului in ’90.

Emty Spaces. Toata lumea urmareste proiectia din film dintre cele 2 flori care isi joaca imperecherea si se transforma in monstrii devorandu-se reciproc. Zidul ocupa deja aproape toata scena facand ca proiectiile cu animatiile infernale si violente din film sa fie cu atat mai mari si spectaculoase… Young Lust e dominata de proiectii noi si erotice care nu fac parte din film si zidul trece deja de capul lui Waters lasand 2 gauri prin care se mai pot vedea totusi membrii formatiei. Urmeaza scena dramatica din film si de pe album cand personajul Pink devenit rock starul Dl Floyd o cauta pe Dna Floyd la telefon si altcineva ii inschide constant telefonul. Este scena dezamagirii si tradarii absolute. De aici incepe nebunia personajului si al doilea moment genial al albumului … One of my Turns. Secventele derulate la inceputul piesei sunt noi dar pe acelasi scenariu din film… cand piesa incepe formatia canta in spatele zidului iar Waters in fata lui acesta crescand incontinuu. Ma asteptam ca la piesa asta Waters sa se agite fizic foarte mult, sa sparga, sa gesticuleze si sa existe o violenta vizuala iesita din comun cu nenumarate proiectii, insa il vedem doar pe Waters cantand in fata unui zid neexpresiv fata de ceea ce a fost pana acum. La aproape 70 de ani furia lui ramane doar una muzicala la One of My Turns. Don’t Leave me Now este la fel de zguduitoare incat orice alte proiectii nu mai sunt necesare. La finalul piesei, insa femeia atragatoare si erotica de dinainte se inalta pe scena si se transforma intr-un monstru gigant intr-o papusa imensa cat zidul de mare care domina scena inspaimantator. Papusa isi joaca rolul infiorator la fel ca profesorul.

La sfarsit pe zid se deruleaza aleator ceva stiri tv iar ecranul gigant este brusc crapat de 3 lovituri cu care incepe Another Brick in the Wall Part 3. Zidul este construit pana sus si mai sunt 2 gauri prin care se mai vede formatia care acum canta in spatele zidului. Arta vizuala este excelenta iar efectele au o performanta fantastica … astfel ca, la un moment dat sunt simulate mai multe gauri in zid incat nu mai stii care sunt reale si care nu. La final toate caramizile zboara si zidul apare terminat pana sus. Undeva la mijloc mai lipseste insa o singura caramida. Prin gaura e proiectata o lumina iar acolo apare Waters si canta Goodbye Cruel World. La final in spiritul cantecului dupa ultimul goodbye se pune si ultima caramida … good bye, good bye, good bye! Zidul e gata, sta imens si nemilos in fata noastra, intre public si scena. S-a terminat prima parte din The Wall. Intermision.

Stiam de la altii ca pauza dureaza 20 de minute iar pentru mine a fost un calcul continuu. Aveam gura uscata de la caldura si atata tipat si cantat iar buda ma chema inca dinainte de show dar nu puteam risca sa pierd vreo secunda. Asa ca m-am indreptat cu ochii pe ceas spre buda, pregatit sa ma intorc daca asteptarea era prea lunga. Am dat peste o coada destul de mare dar care care parea ca se misca destul de bine. Cat am stat la coada nu am vazut pe nimeni bagandu-se in fata. Totul a durat un sfert de ora si inca 5 minute aprovizionarea cu bere astfel ca am ajuns la loc fix cand se stingeau luminile.

Incepe a doua parte a concertului. Hey you se canta de partea cealalta a zidului astfel ca sentimentul zidului este foarte puternic iar pe scena vedem oricum doar zidul solid, inalt, impenetrabil … Piesa o fredonam cu totii.

La sfarsit toate luminile se sting si reapare reflectorul cu lumina puternica care se plimba prin multime. Is There Anybody Out There? Tipetele psihedelice intaresc atmosfera. Is There Anybody Out There? Waters apare in fata zidului si incepe Comfortably Numb iar Robbie Wyckoff si Dave Kilminster deasupra zidului facand duetul de voce si chitara in locul lui Gilmour. Toata arena canta odata cu ei fiecare vers.. aaaaaaa … I become …. Comfortably Numb (pentru mine cel de-al treilea moment genial din album) iar la rifurile de chitara de la sfarsit pe zid se vad niste animatii interesante, timp in care formatia lui Waters se instaleaza cu instrumentele in fata zidului. Urmeaza Show Must Go On, unde efectele de pe zid iau forma unor coloane de caramida. Intre coloane coboara steagul ciocanelor iar Waters isi reia discursul cantat din In The Flash. Toata lumea din jurul meu inclusiv eu incrucisam mainile sub forma simbolului ciocanelor spre scena ca si cum ne-am fi predat mainile legate catre acest simbol pe tot parcursul piesei. In timpul asta desupra noastra este eliberat un porc gonflabil care incepe sa survoleze multimea avand pe el puse la un loc toate insemnele de propaganda internationala aruncate mai devreme din avion la Goodbye Ble Sky. La sfarsit descarca semnificativ o mitraliera spre public. Apoi intreaba: Is anyone here who is paranoid? This is for all the weak people in the audience! is called Run Like Hell. Piesa e animata puternic de mesaje insotite de desene care se defasoara pe zid: iLead e asociat cu porcii, iProtect cu cainii, iFallow cu oile, iPay cu mormintele, iProfit din nou cu porcii, iBelive cu George Bush, iPaint cu Hitler si tot asa. Urmeaza geniala Waiting For The Worms unde viermii si marsul ciocanelor defileaza pe zid iar Waters striga la portavoce venirea viermilor.

Stop! Papusa Pink apare sus pe zid asteptand pierduta sa inceapa procesul, dupa mine cel mai genial moment din album … The Trial! Waters canta in fata zidului iar pe zid se desfasoara gigantic scenele din film cu multe elemente noi si reanimate. Profesorul, sotia, mama, judecatorul, sentinta finala … Tear down the wall! Stim ca era si un cor in spatele zidului dar cu totii scandam si strigam cu pumnii in aer Tear down the wall! Tear down the wall! ca nu se mai facea diferenta … momente in care pe zid se reamintesc repede si succesiv mai multe scene trecute … Tear down the wall! si da momentul culminant se apropie … in cateva explozii zidul din fata noastra se prabuseste la propriu in aplauzele prelungite ale publicului.

Aici stim ca momentul culminant a trecut si este aplaudat intreg spectacolul. Trupa reapare in final in frunte cu personajul principal reintra in scena si sa cante piesa epilog Outside The Wall la o varietate de instrumente traditionale. Ca niste manifeste, o multime de simboluri rosii de confetti cad spre noi creand un efect placut … prind si eu cateva sa le pastrez … Domnul Roger Waters multumeste si iese cu trupa in aplauze infinite. Bisurile nu au ce cauta aici. Asa ceva este unic, ma gandeam initial daca nu vreau sa vad chiar de mai multe ori The Wall-ul … dar cred ca e bine ca asa ceva sa ramana unic.

Ce sa spun … desi nu mai fumez de ani buni m-am intins pe iarba la iesirea din arena si mi-am aprins o tigara. Probabil ca si mine multi s-au regasit in versurile si temele albumului, in ideile anarhiste, antirazboi, frustrarile, nebunia si dramatismul acestei capodopere rock. Un oarecare, ma saluta prieteneste desi nu ne cunosteam si ne uitam atat de familiar unu la altul. Imi spune We can die now! Ideed.

M-am simtit renascut. Am vazut spectacolul vietii. The Wall!

Sursa: http://www.treibetivi.net/2011/07/24/zidul-lui-roger-waters/